I-au azvârlit în mocirla reeducării prin tortură. Fără milă le-au răzuit sufletele. Le-au zdrobit trupurile, căminul idealurilor, principiilor și credințelor lor. I-au obligat să își calce demnitatea în picioare atunci când i-au silit să mănânce fecale sau i-au îndesat cu capetele în găleți cu urină. I-au constrâns să devină inumani atunci când i-au forțat să se tortureze reciproc. Pentru păcatul de a fi ostili regimului, pentru păcatul de a face parte din elita intelectuală au platit cu trupul, mintea și spiritul. S-a numit ură, s-a numit masacru. S-a numit Fenomenul Pitești.
La începutul anilor ’50, România avea să devină scena unui experiment îngrozitor, desfășurat în câteva închisori comuniste, care presupunea reeducarea tuturor opozanților politici în spiritul comunist, prin distrugerea psihică a individului.
Primele stadii ale reeducării au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești și, cu intensitate mai redusă, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și, pentru scurt timp, și membru al PCR. Țurcanu a ales un grup format din „veteranii” trecuți prin reeducare și au format Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste. O.D.C.C. avea ca scop îndeplinirea sarcinilor politice.
Stadiile reeducării
Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării. Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului.
Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit „demascarea externă”). Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente. Cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au „recunoscut” păcate imaginare. A doua etapă, denumită „demascarea internă”, avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.
Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia („demascarea morală publică”). Deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte. Erau forțați să blasfemieze simboluri religioase și texte sfinte.
Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers.
Pe lângă violența fizică, deținuții supuși reeducării erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat. Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare, deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule. Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii reeducării includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau erau băgați cu capul în găleți cu urină.
În 1952, experimentul a fost oprit de autorități. Membrii Organizației Deținuților cu Convingeri Comuniste au fost judecați în secret pentru abuzuri, iar cei 22 de inculpați au fost condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise.
După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare pentru opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost închisă definitiv, în sediul ei fiind mutat Trustul de Construcții Industriale Pitești.
Și iată ce se întâmplă atunci când nu îți iubești aproapele ca pe tine însuți: se naște Fenomenul Pitești!
Dacă sunteți curioși și de alte evenimente care s-au petrecut de-a lungul timpului, vă invităm sa urmăriți clipul de mai jos:
